 |
Specificul national: o struto-camila a locului public romanesc
Augustin Ioan Cum a fost cu spatiul public? A trecut deja simpozionul Spatiul public contemporan (http://www.anuala.ro/2009/spatiul_public_contemporan/), organizat de Ordinul Arhitectilor din Romania Filiala Bucuresti (multumiri imense tuturor celor de acolo, care m-au ajutat neconditionat: nici nu ii mai numesc individual, de teama sa nu ocolesc pe cineva) si Centrul de Cultura Contemporana din Barcelona (aici e mai simplu: multumirile merg catre Bashkim Shehu si Masha Zimcic). O parte din prezentarile celor doua zile au fost cu generozitate si in chip anticipat gazduite in numarul pe mai al revistei Cuvantul (multumesc, Ghighi Bejan, pentru incredibila punctualitate!). Ce e de spus? In primul rand, faptul ca studentii de la arhitectura, precum si doctoranzii nostri au participat asa cum i-am rugat in prealabil: in numar mare si activ. Este, pentru unul ca mine, un sentiment de frustrare: noi nu am avut parte, in studentie, de oaspeti memorabili, cu exceptia lui Kisho Kurokawa prin 1986, daca nu gresesc. Atunci a fost omor (aproape ca la modul propriu): s-a lesinat in Sala Frescelor, au fost probleme cu evacuarea celor lesinati din pricina aglomeratiei. Acum, vizitele somitatilor sunt aproape banale si sunt usor sastisiti ai nostri colegi mai tineri: prea multe obligatii extrascolare, cum ar veni. E drept, uneori noi, profesorii, suntem mai insistenti cu invitatiile, dar sper ca maratonul de vizite din luna mai de la Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu din Bucuresti nu a fost chiar cu totul istovitor. Revenind la ziua de studii pe tema spatiului contemporan, ea a fost deschisa de reprezentantul finantatorului (OAR Bucuresti), vicepresedintele filialei, dl.Mario Kuibus (care si-a onorat atat functia ceremoniala, fiind extrem de scurt in introducere, cat si cea de bun arhitect, participand intens la dezbaterile de dupa prezentari), si a continuat cu o conferinta impecabila a directorului CCCB, Josep Ramoneda. Filosof cu vechi state de serviciu in favoarea spatiului public european, dansul a sistematizat tema dezbaterii, oferind o foarte eleganta harta sinoptica si conceptuala. Multe distinctii facute de Ramoneda sunt de retinut (si, cu aceasta ocazie, anunt intentia de a publica un volum colectiv cu prezentarile autorilor si cu prezentarile facute de arhitecti proiectelor premiate de CCCB la competitia bianuala pe care acesta din urma o organizeaza: Premiul pentru spatiu public european, competitie a carei retrospectiva a putut fi inspectata ca expozitie separata in Anuala de la Dalles de anul acesta). Aici, doar una singura, izvorata din criteriul proprietatii: spatiu public, spatiu privat si spatiu colectiv. Acesta din urma presupune adunarea de grupuri, ca si in spatiul public, dar este privat ca sistem de proprietate, si deci, controlabil. Dimpotriva, spatiul public este public si ca sistem de proprietate. O asemenea distinctie este operanta atunci cand suntem in dubiu la a raspunde intrebarii cu privire la simulacrele de piete din mall-uri, spre pilda. Ele nu sunt, deci, conform acestui criteriu, spatii publice, ci doar colective. Lluis Ortega si Itziar Gonzales ne-au prezentat aspecte ale spatiului public (public!) din Barcelona, cea veche, cea prezenta si cea viitoare. Cu mare succes: i-am despartit cu greu pe studenti de Itziar, arhitecta si consiliera in cartierul Ciutat Vella (Orasul Vechi) din Barcelona: sarmanta si buna desenatoare, Itziar a tinut un show personal, patetic doar cat trebuie, despre incluziune si identitati multiple, care ne si explica de ce stanga este mai atractiva si mai sentimentala decat dreapta, chiar si atunci cand manipuleaza argumentele. Mult mai spumoasa intelectual a fost conferinta scriitorului Jordi Punti, cu privire la rolul jocului in optimizarea rolului coagulant al spatiului public; in speta, este vorba despre sporturile de echipa si despre terenurile de practicare publica a acestora, care, in Barcelona, sunt terenuri de testare a acestui rol coagulant, de community building. Am lasat la urma vorbitorii romani: Andrei Țaranu (director ISP si profesor de stiinte politice) si, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista, subsemnatul. Andrei a facut o demonstratie stralucita cu privire la natura neopopulismului contemporan, ingredientele acestuia si influentele pe care le are asupra spatiului public. Eu am incercat doar sa introduc cateva definitii initiale cu privire la loc public, spatiu public si spatiu privat, prin prisma nu a criteriului posesiunii, ci al expunerii si vizibilitatii fiintei umane care se duce deliberat intr-un astfel de loc privilegiat spre a privi de jur imprejur si spre a fi privita de catre Celalalt. Mai multe despre aceste definitii, pozitii si texte interesante, tot in Cuvantul. Daca ele vor naste si o dezbatere, cu atat mai bine; daca nu, vorba lui Ivan Ivanovici, nu. O intreaga directie in arhitectura ultimelor trei decenii regionalismul critic si-a pus cu seriozitate problema identitatilor locala si regionala, precum si pe aceea a formularii lor arhitecturale, astfel incat discursul rezultat sa fie unul rezistent la avansul (sub)culturii occidentale, masificatoare si globalizante la un nivel submediocru. Intrucat natiunile moderne sunt construite teritorial, politic, economic si social peste concepte anterioare, precum localitate (comuna), regiune sau regat, este de la sine inteles ca si expresia artistica, mai cu seama cea arhitecturala, are aceasta conditionare a artificialitatii. Este, probabil, locul sa expunem ipostazele acestei artificialitati imanente ale arhitecturii "cu specific national". Replica data in prezent unui monument prestigios din trecut. Aceasta este forma cea mai benigna de celebrare a unei identitati. Gest artificial, de reiterare a unui original care este astfel scos din "neutralitatea" sa originara spre a servi scopuri care nu sunt cele ale timpului edificarii sale, un exemplu simplu este cel al Castelului de la Hunedoara (zis si Vajda-Huniady) al lui Iancu de Hunedoara (cunoscut in Ungaria drept Huniady Ianos). Acesta a fost citat ca atare in cel putin doua ocazii in care el trebuia sa vorbeasca despre identitatea maghiara: in 1896, la expozitia mileniului de la Budapesta, unde el face parte din cladirea care este azi Muzeul Agriculturii unde da seama despre perioada evului mediu gotic al maghiarimii si, ca atare, la Expozitia Universala de la Paris din 1900, cand replica respectivului castel servea drept pavilion "national" austro-ungar. Rescrierea originalului sau a arhivei care il contine, atunci cand, din felurite motive, acestea devin neconvenabile. Este cazul interventiilor facute de Lecomte de Nouy (pe care Grigore Ionescu il numea "restauratorul"1 ) la Curtea de Arges, cand a fost daramata si refacuta biserica, episcopala, a fostei manastiri (1512-1518) intr-un stil mai apasat decat cel "original", pe care il putem inca observa in fotografia lui Al. Petit si la vechea mitropolie din Targoviste, care a fost de-a dreptul inlocuita cu o biserica noua, dupa relevarea celei existente. Scoala lui Viollet le Duc, de "indreptare" a monumentelor ce vor fi capatat de-a lungul secolelor adaugiri "parazite" sau rescrieri "contaminante" pentru "puritatea" stilului originar, a fost cu deosebire de folos in Romania, si nu doar in secolul al XIX-lea. Asa s-a petrecut si cu restaurarile manastirilor din nordul Moldovei din anii saizeci. Aici, tot ceea ce era neconvenabil a fost "curatat" (spre pilda, turlele baroce, i.e. "austriece", de la Neamt) si monumentele au fost apoi refacute si acoperite in felul in care restauratorii, cu siguranta de buna-credinta, l-au considerat ca fiind cel mai plauzibil al epocii ridicarii lor dintai. Ca era vorba despre o celebrare a epocii "de aur" a Moldovei medievale (Stefan cel Mare - Petru Rares) pare de la sine inteles. Astazi, dupa trecerea atator decenii de la acea restaurare considerata de succes la vremea respectiva, putem privi Neamtul de dinainte si de dupa contrafacere si putem numi interventiile ca fiind grosolane si in mod prea putin voalat nationaliste. La limita, dezgroparea "arhivei" (straturile de ruina aflate pe un loc) poate deveni deliberata si, prin efectele ei, agresiva asupra memoriei. Dezgroparea sau neacoperirea totala; pe scurt: vizibilitatea partiala, ca de aisberg, a fost o procedura destul de frecvent folosita in reconstructia postbelica a oraselor care au fost distruse masiv de bombardamente. Reconstructia cetatii Buda, bunaoara, contine astfel de "cioburi" fragmente de ruina lasate ca atare, in locuri si pozitii care le fac vizibile ca "nefiind de acolo" (de fapt ceea ce este nou este diferit fata de ruina cu adevarat "originala"). Fragmentele de arhiva apar astfel la suprafata si, prin contrastul in raport cu contextul situarii lor extrag dupa sine cel putin intrebarea "ce este cu aceasta ruina in drum?"; chiar si aceasta intrebare minora poate duce la deplierea povestii arhivei, care, astfel, redevine cumva activa, este actualizata. Un alt procedeu folosit este acela de a incorpora in noua casa ceea ce este vechi pe locul respectiv, ca o marturie a "continuitatii". Ceea ce se adauga in resturarea vechiului este marcat ca nou in raport cu ceea ce este "original". In aceste forme "benigne", pastrarea cate unui "tragaci" care sa fie in stare sa declanseze arhiva (sau cel putin sa invoce prezenta/absenta ei fizica) este benefica atat pentru aducerea aminte, cat si pentru inscrierea noului in timp istoric, de innobilare a casei celei noi, care poarta fragmentul vechi "la rever". Noul nu mai este absolut, inaugural. Numesc aceste forme de simbioza nou/vechi arhiva activa. Saparea dupa arhiva ingropata, invizibila, poate da seama despre o nemultumire fata de arhiva de la suprafata, prezenta. Despre arhiva in aceste cazuri radicale putem spune ca este mai degraba agresata decat activa. G.M. Cantacuzino critica2 modul in care arhitectii italieni ai regimului fascist au facut ca ruinele romane sa participe la propaganda politica a regimului. Efortul de a decoperta astfel de vestigii si de a le reconstrui uneori a implicat si distrugeri deliberate in orasul existent, asadar in arhiva de suprafata, "minora" in raport cu scopurile propagandei. Prezentul si trecutul recent ambele nedemne de viitorul eroic trebuiau sa faca loc excavarii unui trecut pe masura. Este vorba despre "punerea in evidenta a unor ruine si monumente care-si gasisera prin veacuri un cadru ce se integrase in plastica Renasterii", in felul in care veteranii isi expun cioturile membrelor retezate violent spre a-si justifica eroismul. Nasterea (Natio) si, deci, originile. Cuvantul insusi de natiune ne vorbeste, etimologic dar si mitic, despre ele. Mult din "specificul national" arhitectural, mai cu seama din cel al anilor treizeci si patruzeci europeni, este de fapt un discurs despre origini reale, prezumate, mitice ale natiunilor care il pun in opera. In cazul Italiei, stille littorio vorbeste despre nostalgia dupa caracterul roman imperial, a regimului fascist, care il dorea redescoperit. a) Exhibare violenta a originilor: Cantacuzino, in chiar fragmentul citat anterior, vorbeste despre o "trezire din letargie" a ruinelor (asadar, am zice, din neutralitatea situarii lor ca sub-strat al orasului viu). Aceasta procesiune a dezgropatilor trebuie sa marsaluiasca alaturi de cei vii: "ruinele au fost scoase din decorul lor vegetal si pitoresc, coloanele au fost spalate si frecate, ziduri intregi rezidite, mormantul lui Caesar Augustus reedificat pentru a deveni documente politice. () Totul a fost ravasit si pus intr-o lumina falsa"3. Dezgropari si restaurari excesiv de propagandistice au avut loc si in Romania. Un exemplu: Tropaeum Traiani de la Adamclisi ar fi trebuit reconstruit ca Mausoleu al Eroilor in Parcul Carol din Bucuresti4 ; el a fost totusi "restaurat" in situ (citeste reconstruit in aceeasi maniera chestionabila descrisa mai sus pentru mult mai recentele monumente nord-moldovene) in anii regimului Ceausescu. b) Dar tot un discurs despre origini este si re-folosirea toponimiei "originare", asa cum s-a petrecut in Romania cu nume romane adaugate, pentru stabilizare a sensului, toponimiei curente; Napoca pentru Cluj, Drobeta pentru Turnu Severin; in fine, "municipium" pentru orasul resedinta de judet si "for" sau "centru civic" pentru noile piete obtinute prin demolarea si rescrierea centrelor respectivelor "municipia" comuniste incepand cu 1968 si culminand cu "noul centru civic" bucurestean. c) Cel mai frecvent procedeu este insa rescrierea in cheie contemporana a limbajului arhitectural al timpurilor "originare" pentru natiunea respectiva. Stille Littorio si Stilul regele Carol II sunt asemenea exemple de stiluri oficiale ale perioadei interbelice. Cladirea astfel proiectata este in acelasi timp noua si veche, este deodata "acum"/"aici" si "atunci"/"acolo" (al doilea cuplu fiind valabil atunci cand localizarea originilor este diferita de cea prezenta), prin contemporaneitatea sa stravazandu-se originile anistorice, situate in "acel timp" mitic despre care vorbea Eliade. Dar un exemplu mai putin discutat este fatada refacuta de Cezar Lazarescu pentru Teatrul National din Bucuresti, care face trimiteri explicite la maretia vreunui apeduct roman, fara insemnatatea practica a acestuia din urma. In fine, este vorba despre cazurile cand, teritorial, natiunea este o alcatuire de teritorii (regiuni) cu propria lor identitate. Construirea unei identitati nationale in acest caz presupune cateva decizii mai mult sau mai putin aleatorii: alegerea capitalei, a limbii oficiale, a ingredientelor unui stil oficial in arte si arhitectura prin colarea identitatilor regionale si/sau locale preexistente. Roman a insemnat intr-o prima instanta valah si moldovean, si dobrogean, si oltean; dupa 1918, ecuatia si-a mai adaugat un numar impresionant de variabile, care, in plus, mai contineau si necunoscute etnice masive: si ardelean, si basarabean, si banatean. In ceea ce priveste procedeele compozitionale si sintaxa prin care ipostazele de mai sus sunt articulate intr-o "arhitectura cu specific national", ele sunt de asemenea demne de inspectie. Daca ipostazele sunt capabile sa inchege o "poetica", atunci cu siguranta ca procedeele compozitionale folosite ne pot furniza si o "poietica": a) Colajul de elemente locale si/sau regionale devine un procedeu favorit de exprimare a diversitatii adeseori ireconciliabile despre care am vorbit anterior. Biserica noua a Manastirii Sinaia este un astfel de exemplu de asamblaj de elemente regionale. Din ratiuni educationale, cladirea veche a Scolii de Arhitectura din Bucuresti (arh. Gr. Cerkez, 1912) este un astfel de colaj de "stil" brancovenesc cu elemente regionale si locale din Romania. Dar, in chip poate paradoxal, colajul a putut folosi si in exprimarea "originilor". Proiectul castigator al lui Joja pentru concursul unei Catedrale ortodoxe la Odesa (1942), desi "speerian" si "roman" in croiala exterioara, imbina un plan tipic moldovenesc cu turlele suprainaltate ale Mitropoliei din Bucuresti. De multe ori, acest colaj este atat de pestrit, incat sursele regionale se estompeaza in intreg, cum este cazul unora dintre decoratiile "populare" ale lui N. Porumbescu. b) Pars pro toto este un procedeu prin care se privilegiaza un element tip, figura sau detaliu constructiv/ornamental. Acesta este apoi supradimensionat in raport cu scara sa initiala, sau transformat in tema prin includerea sa in structuri seriale. Arcul (element "roman" prin excelenta) devine fie tema a unei colonade, ca la Palatul Victoria sau Teatrul National (refacut), fie, la acelasi Duiliu Marcu, este folosit intr-un amplu element unic, (poate arc triumfal) ca la Opera din Timisoara. Prispa, repetata pe orizontala si, prin suprapunere, pe verticala, i-a parut lui C. Joja a fi un element care confera instantaneu specific national noii arhitecturi de blocuri. Cu singura observatie ca lemnul ar fi trebuit inlocuit cu metal eloxat care sa semene a lemn, iar acoperisul de deasupra oricarei prispe autohtone trebuia considerat ca lipsit de importanta, si deci inlaturat5 . Nu trebuie sa uitam si de destinul ingrat al unor detalii ale sculpturii lui Brancusi mai cu seama ale Coloanei Infinitului si Portii Sarutului, care au devenit elemente ornamentale de uz curent in arhitectura romaneasca postbelica: detaliu la usa Hotelului Europa din Eforie Nord, la signalectica intrarilor in judete (coloana); detaliu de panouri prefabricate pentru blocuri sau chiar element de decoratie pentru un cavou in Cimitirul Ghencea civil din Bucuresti (cercul/sfera despicate in doua de pe Poarta Sarutului). c) Anamorfoza consta in preluarea unui element existent si alterarea formei sau dimensiunilor sale originare: a partilor in raport cu intregul si/sau a partilor intre ele. Un exemplu este preluarea in proiectul castigator pentru Catedrala din Odesa (Constantin Joja) a turlelor catedralei mitropolitane din Bucuresti si lungirea lor excesiva. Chertarea lemnului din arhitectura vernaculara si desenul furcii de tors, marite la scara si trecute in beton armat ca elemente strict decorative, au devenit tema in multe din lucrarile lui N. Porumbescu (case de cultura la Botosani, Baia Mare, Satu Mare etc.). O forma aparte de anamorfoza o sufera "acoperisurile" caselor de cultura si primarii, precum cele ale cladirii, altfel "brutaliste", Primariei/judeteana de partid din Baia Mare. Acoperisul, avand atat de putina importanta pentru Constantin Joja, devine element esential de "ruralizare" a arhitecturii cu specific national din anii saptezeci si optzeci (de pilda Teatrul din Targu Mures si blocurile adiacente, 1974, arh. Constantin Savescu, sau la Hotel Coroana de aur, Bistrita, 1972, arh. M. Alifanti, A. Panaitescu). Chiar atunci cand respectivele acoperisuri sunt false (aticuri camufland terase "moderniste" indaratul lor), asa cum se petrece cu majoritatea blocurilor din prefabricate de anii optzeci, acoperisul apare ca element datator de identitate. O nota aparte in acest context o merita acoperisurile stranii ale Circului de Stat (1960, arh. N. Porumbescu si Constantin Rulea) si Teatrului National din Bucuresti (varianta originala, a fost ulterior inglobat in noua fatada). Primul exemplu este o incercare de a adecva arhitectura panzelor autoportante la o arhitectura care inca de pe atunci se dorea nationala si care, prin urmare, in afara acoperisului acestuia atat de dificil de intretinut, se folosea de detalii "vernaculare". Merita de subliniat ironia care face ca un arhitect care nu credea in arhitecturalitatea acoperisurilor sa fi proiectat atatea edificii importante ale carierei sale cu acoperisuri atat de pronuntate sau particulare (amintitul circ), incat sunt de fapt tema respectivelor cladiri. Mincu insusi a practicat asemenea "alterari", scotand in consola pridvorul Bufetului de la Sosea si schimbandu-i proportiile. Soarta pridvoarelor este cu precadere una anamorfica, asa cum observam si in cladirea Primariei Capitalei (arh. Petre Antonescu), ai carei stalpi si torsade capata proportii gigantesti in raport cu originalele. d) "Optimizarea" elementelor preluate din arhitectura vernaculara. Acelasi Mincu a transformat pridvorul Casei Lahovary (1884) in peron de calesti. Continuand anamorfoza ca procedeu si schimbandu-si pozitia relativa in raport cu celelalte parti ale constructiei, "pridvoarele" si "prispele" au devenit "loggia" sau simple balcoane de ultim nivel in cazul block-haus-urilor interbelice. O forma aparte de "optimizare" o reprezinta "esentializarea" de regula asociata cu prelucrarea in cheie modernista a unor elemente tipologice sau ornamentale preluate din arhitectura vernaculara. Cum unii dintre arhitectii care au practicat arhitectura "cu specific national" apreciau in vernacularul autohton tocmai retinerea, simplitatea, severitatea acestuia, pare de la sine inteles ca, atunci cand aceasta calitate se vrea retinuta, ea va trebui impinsa pana la ultimele sale consecinte. Esentializarea consta, asadar, in simplificarea, descompunerea in forme geometrice primare sau retinerea celor mai semnificative dintre ele, a unui element preluat din arhitectura vernaculara. Am citat deja un exemplu extrem, cel al studiilor teoretice postbelice ale lui Constantin Joja: acesta considera ca "esenta" casei romanesti este data de negocierea relatiei cu lumina si cu spatiul interior/exterior. Prin urmare, aceasta esenta este exprimata intr-o forma arhitecturala duala: prispa rurala si geamlacul targovet. Dimpotriva, acoperisul nu numai ca nu este "esential" pentru intelegerea casei, dar el chiar dauneaza, si prin urmare trebuie eliminat din orice analiza. Tema prispei ca spatiu intermediar a revenit in arhitectura romaneasca a anilor saizeci si saptezeci, mai cu seama dupa "descoperirea" unor analogii intre arhitectura vernaculara japoneza si cea de pe teritoriul Romaniei. Entuziasmul pentru engawa japoneza un element relativ analog prispei a crescut si mai mult dupa vizita din 1985 a lui Kisho Kurokawa la Bucuresti, cand renumitul promotor al arhitecturii metaboliste a vorbit despre recuperarea contemporana a esentelor arhitecturii vernaculare. Multe dintre casele de cultura ale sindicatelor, construite in perioada amintita, "actualizeaza" o "idee de prispa", asa cum este cazul celor ale lui Porumbescu insusi (Suceava si Satu Mare sunt doar prima si ultima dintre ele). In anumite proiecte contemporane, prispa reapare ca element constitutiv al arhitecturii de locuinta individuala, in forme care citeaza sau interpreteaza acest element definitoriu al arhitecturii vernaculare de pe teritoriul Romaniei. Nu este de neglijat sa observam folosirea procedeelor de mai sus in singura arhitectura care mai da seama explicit dupa 1989 de chestiunea identitatii: cea ortodoxa. Pentru arhitectii tineri mai cu seama, esentializarea este considerata procedeul sigur de "modernizare" a traditiei bizantine. In acest context, esentializarea consta in cativa pasi: a) epurarea de decoratie; b) reducerea planimetriei la minimul necesar pentru "functiunea" propriu-zisa a lacasului de cult; si c) identificarea acelor figuri care, reduse la geometrie elementara, par ca dau diferenta specifica (bolta, turla, turnuri, "sani") a acestei arhitecturi in raport cu una nebizantina. Nicicand simplitatea arhitecturii vernaculare din Romania nu a fost considerata a fi mai degraba o carenta de maiestrie, o inabilitate de a decora. Niciodata folosirea materialelor perisabile nu a fost privita altfel decat ca o calitate, nicidecum ca o inabilitate de a edifica peren, in materiale durabile, care sa infrunte timpul. Precaritatea, provizoratul, pauperitatea solutiilor arhitecturale si ornamentale au fost exclusiv privite drept calitati si ridicate la rangul de atribute metafizice ale "poporului" insusi, la stadiul de ento-ontologie colectiva. Or, simplitatea este un atribut de inspectat atunci cand ea este asumata deliberat, ca in cazul minimalismului. Atunci cand discutam insa despre o arhitectura de cele mai multe ori strict utilitara, realizata cu mijloace, materiale si tehnici atat de modeste, a celebra ca fiind deliberata o trasatura a sa constitutiva, nici pozitiva, nici negativa simplitatea , devine rizibil. Mai mult, simplitatea devine evidenta atunci cand este contrapusa vreunui soi de opulenta in raport cu care sa para a fi o virtute etica pe taramul esteticii. Despre aceasta opulenta cu greu se poate vorbi in perioada medievala si, prin urmare, a vorbi despre simplitatea arhitecturii vernaculare in genere, dar mai cu seama a celei autohtone, este tautologic si, mai cu seama, lipsit de fertilitate teoretica. Una dintre figurile de rezistenta ale simplitatii moldo-valahe este caracterul mignon al arhitecturii6 de cult ortodoxe. Cu seriozitate, o serie de cercetatori mai mult sau mai putin seriosi ai arhitecturii , multi sub presiunea metafizica venita dinspre un Blaga sau Noica, au decis ca micimea si intunecimea zidirilor autohtone sunt, combinate, virtuti metafizice, consecinte necesare ale sentimentului moldo-valah al fiintei, sau cel putin semnul unei trairi aproape eremite a sacrului. Avand de ales (ca domn renascentist si stapanitor al Pocutiei), Stefan cel Mare a hotarat sa faca multe si marunte biserici, in locul catorva catedrale king-size7 la Suceava, Radauti sau pe Nistru, la granitele crestinatatii cu paganimea. Intrucat prezenta ancadramentelor gotice (in plina renastere occidentala), probabil sosite din(spre) regatul lesesc, dovedesc ca, stilistic vorbind, domnul nu era un autarhic in materie de gust arhitectural 7, rezulta ca, tehnic vorbind, nu ar trebui sa existe motive pentru dimensiunile modeste, nici pentru primitivismul constructiv, altele decat asumarea lor deliberata in numele unei cauze superioare. Care ar fi sa fie acestea? Iata-le, intr-o enumerare sumara: 1) asumarea diferentei etnice pe teritoriul aceleiasi credinte: daca lesii fac catedrale ample, nu imi ramane alta de facut decat sa construiesc impotriva, cu o mana tinand arma si cu cealalta mistria, in felul oamenilor lui Neemia pe ruinele Ierusalimului; 2) firea de moldo-valah si dulcea sinusoida a peisagiului. Rostul meu este sa aduc pe taramul vizibilitatii calofilia in forme curbe si, la adapostul lor, penumbra, care sunt marca modului in care inspatiez datele fiintei mele. Trairea diferita a "spatiului existential", cum l-a numit Christian Norberg Schulz, inseamna ca formele izvorasc nolens-volens in dimensiunile si in proportiile reciproce date. De unde? din zisa matricea mea stilistica, din spatiul sofianic. Aceasta "incontinenta" este irepresibila, inconstienta si independenta de orice alte intentii auctoriale voi fi avand eu sau mesterii mei (pe care, pentru incalcarea regulii, ii si reprim, ca pe Manole al Argesului). Sustainable development este probabil sintagma pe care trebuie sa o folosim in explicarea fenomenului de "nanism" al arhitecturii medievale de cult. Dimensiunile bisericilor moldo-valahe nu sunt reduse, ci adecvate, optime. Desi conceptul este ulterior Evului Mediu, probabil ca doar in acesti termeni putem vorbi despre distribuirea resurselor limitate la numarul amplu de locuri de batalie si targuri care, toate, isi doresc un lacas de cult. Prin urmare, folosesc materialele locului sau din proximitate, forta de munca dimprejurul sitului (sub indrumarea unui numar dat de mesteri probabil straini, atunci cand nu sunt in rezbel chiar cu seniorii lor, caz in care trebuie sa ma bazez pe expertiza locala, cata este); limitez gabaritul si atletismul tehnologic la minimum, spre a optimiza costurile operatiunii. Sa nu uitam de durata lunga de construire a catedralelor medievale, rareori accesibila celor de pe aici (carora le ramanea spatiul dintre doua batalii), si de numarul impresionant de ctitorii ale epocii Stefan cel Mare-Petru Rares, bunaoara. Slabei complexitati tehnologice ii datoram si intunecimea arhitecturii ortodoxe locale pre- si postbizantine, iar nu vreunei metafizici a penumbrei mediatoare in sens christic, care ar uni la altitudine prispa de naos, dar care uita de basica de porc in geamul bordeiului din valatuci de lut, acoperit de glugi de coceni, in comparatie cu care, oricum, bisericile autohtone sunt de pe alt taram. De indata ce o minima prosperitate reala sau imaginara a ingaduit acest lucru, arhitectura de cult ca si cea civila au prosperat, spatiile interioare s-au straluminat, iar aurul picturii a inmiit oricum lumina interioara, data de candelabre si lumanari. Pentru cei care cred in imanentul nanism al arhitecturii de sursa bizantina, Sfanta Sofia este un exemplu nu numai "originar", dar si lamuritor. Iar pentru adoratorii penumbrei, acelasi spatiu, scaldat in lumina care pare sa "decapiteze" si sa sustina in glorie cupola (asa cum transfigurat o descrie Procopius din Cesareea), face dovada ca nu exista alternativa la metafizica luminii dumnezeiesti, iar ortodoxia pamanteana nu va fi facut ea, singura, exceptie. "Specificul national" sintetizeaza in forme artistice ceea ce discursul despre natiune spune la un moment dat, in functie de cei care detin, scriu sau manipuleaza acest discurs national. Acestia nu se reduc intotdeauna strict la organele de putere ale statului national si/sau la organismele lui de propaganda, ci pot sa fie institutii cu agenda relativ separata (biserica fata de stat, bunaoara), sau chiar indivizi cu suficienta autoritate sau bani spre a impune un program sau o tema aparte (comisari de pavilion national la expozitiile mondiale, de felul lui Alexandru Odobescu). La limita, artistii insisi, prin prestigiul si talentul exprimate intr-un idiom propriu, il pot impune pe acesta in constiinta natiunii respective, prin opere semnificative, drept expresia caracteristica acestui "stil national" (Ion Mincu pentru prima generatie a "stilului" neoromanesc, Duiliu Marcu pentru "stilul" Carol II8, Nicolae "Gipsy" Porumbescu pentru arhitectura romaneasca cu specific national"). Lucrul nu era diferit nici atunci cand autorul individual se estompa in favoarea echipei de mesteri. In definitiv, ce este "stilul" brancovenesc? Un grup de lacasuri de cult facute mai mult sau mai putin de aceleasi echipe de mesteri (sau in maniera primelor echipe, care au scris pagina fondatoare a "stilului"), dupa indicatiile sau optiunile voievodului eponim, pe un teritoriu limitat si intr-o perioada relativ scurta de timp. Prestigiul peste timp al acestui melanj (unii vor folosi termenul de "sinteza", ceea ce il pozitiveaza, ii da un aer de seriozitate funciara, rezultata din savanta, alchimica premeditare a componentelor aduse laolalta si a retetei impreunarii) de renastere italiana, materiale locale si tehnica combinatorie a mesterilor se datoreaza in mare masura redescoperirii sale ca "stil national". Or, niciunul din termenii sintagmei nu este aplicabil dintre ei, cel mai putin cel de "national". Din motive pe care teoria artei le-a lamurit demult, vom putea vorbi cel mult despre idiomul sau maniera de edificare proprii unei echipe de mesteri lucrand pentru si la comanda lui Brancoveanu in zona Valcei si a Olteniei. Cat despre natiune, ea va mai avea de asteptat doua secole ca sa fie conceptualizata, necum sa mai aiba si influente atat de drastice asupra artelor si a artistilor cutarei natiuni. Concluzii provizorii Iata cum deja, din putinele fraze spuse pana acum, se desprind cateva concluzii de etapa. Arhitectura "cu specific national" este un moment care poate fi datat in istoria arhitecturii ca apartinand secolelor XIX si XX. Ea nu cunoaste precedente istorice si nu este doar rescrierea unui (singur) stil sau epoca din istorie. La propriu si la figurat, specificul national este construit din ingrediente preexistente sau, la randul lor, inventate. Acestea pot si trebuie fie sa apartina epocilor istorice celor mai favorabile din istoria poporului care isi edifica o identitate nationala de regula, nasterea lui colectiva si mitica , fie sa reprezinte o colectie de localitati: tipologii, materiale, sisteme decorative proprii provinciilor angrenate teritorial in noua natiune. Prin urmare, sper ca am putut dovedi, daca nu altceva, macar evidenta ca identitatea arhitecturala a indivizilor (clienti sau arhitecti), a comunitatilor locale si/ sau nationale nu este defel una epuizata. La noi ea este cu asupra de masura obosita, din pricina exceselor la care a fost supusa in deceniile totalitarismului comunist. Istoria ei este insa una mai complexa, rezolvarile date de-a lungul acestei istorii sunt mult mai multe si mai rafinate pentru a le limita doar la cele intamplate in trei decenii de proasta retorica nationalista. Dar dilema formulata de Paul Ricoeur in Istorie si adevar merita in continuare sa fie semnalata: civilizatiile "minore" (i.e., exprimat in termeni politici, natiunile mici, fie ele dezvoltate, subdezvoltate sau in curs de dezvoltare) nu au de fapt o optiune reala; ele pot fie sa renunte la propria identitate pentru a tine pasul cu avansul tehnologiei occidentale (care vine insotita de zisa subcultura si "californizeaza" intregul peisagiu colonizat), fie sa isi cultive autist identitatea, dar asta cu riscul decuplarii de la istorie, si deci al disparitiei in scurta vreme din ea9. Prin urmare, sansa de a rezista creator in fata unei noi "terraformari" a spatiului nostru existential este aceea de a cunoaste, fara a le exalta, atat modalitatile de adecvare la situl fizic, cat si pe cele de inscriere a unui edificu nou in contextul istoric si cultural caruia i se adauga. Note: 1. Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul Romaniei de-a lungul veacurilor (Bucuresti, Editura Academiei RSR, p. 255. 2. G.M. Cantacuzino, Despre o estetica a reconstructiei (Bucuresti: Cartea Romaneasca, 1947), p. 37. 3. Ibidem. 4. Preconizata in 1943 printr-un concurs indecis si criticata de Spiridon Ceganeanu in revista Arhitectura 1943-44 (numar unic), pp. 52-53. 5. Arhitectura nu sta in acoperis, ci sub acoperis. Nici chiar in gotic fatada principala nu este marcata de acoperis, ci de pignon. Pentru usurarea analizei am prezentat arhitectura fara acoperis in Arhitectura romaneasca in context european (Bucuresti, Editura Tehnica, 1989), p. 23. 6. Lucrul acesta este mai cu seama valabil in cazul cuvenitilor causeuri/eseisti in cautare de cauze pentru propriile improvizatii: nepricepandu-se la nimic precis, domniile lor emit propozitii definitive despre orice. 7. Intarzierea consistenta fata de stilul epocii ne aminteste insa succesul peretilor cortina, depasiti tehnologic si expresiv, in valuri din ce in ce mai indepartate in timp si spatiu de "focar": in Romania si in zonele speciale de dezvoltare din China populara au ajuns la mai mult de cincizeci de ani de la succesul lor occidental. 8. "De catva timp sa pus la noi problema unui stil al vremii: si, cum vremile poarta pecetea marilor personalitati, sa vorbit si sa scris, cu drept cuvant, despre stilul Regele Carol II. () Stilul operei este stilul Autorului. Iata dece fara sa-l cautam, fara sa-l precizam dinainte, in toate amanuntele, stilul Regele Carol II, (sic!) va fi o realitate si va cuprinde una din cele mai insemnate epoci ale istoriei poporului roman". Citat din arhitect I.D. Enescu "Stil Regele Carol II", in revista Arhitectura 2/1939, pp. 4-5 (sublinierile apartin autorului articolului citat). 9. "There is the paradox: how to become modern and to return to sources; how to revive an old, dormant civilization and take part in universal civilization". Fragmentul citat aici apartine lui Paul Ricoeur si a fost asezat drept motto de catre Kenneth Frampton la textul sau "Towards a Critical Regionalism: Six Points for An Architecture of Resistance", in Hal Foster (ed.) The Anti-Aesthetic (Seattle, Bay Press, 1982). Acest articol este disponibil integral. Comentarii |
Cautare
Editorial
Tanarul scriitor Am participat de curand la cea de-a patra editie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfasurata intre 15 si 17 mai la Alba Iulia, avand revista Cuvantul printre partenerii media); ironia sortii a facut ca prezenta mea la aceste manifestari sa fi inceput abia odata cu editia de anul trecut, dupa implinirea varstei de 35 de ani. ...... citeste tot |
